Fake for Real

Expoziția prezintă falsificări create de-a lungul istoriei și descrie împrejurările istorice specifice în care au apărut, interesele și motivațiile din spatele lor, impactul pe care l-au avut și modul în care în cele din urmă au fost scoase la iveală. Ne propunem să arătam că falsurile au o lungă tradiție în istorie și nu aparțin doar epocii noastre. De asemenea, reflectăm la cum putem să nu ne lăsăm pradă tentativelor de a fi înșelați sau induși în eroare.

În acest episod, ne întrebăm cum navigau strămoșii noștri prin marea de concepte și credințe religioase care nu puteau fi puse la îndoială? Cum stabileau adevărul? Timp de secole, sfera politică și cea religioasă și-au disputat puterea și legitimitatea. Fiecare epocă falsifică ceea ce are mai de preț. Astfel, falsurile și falsificările de răsunet din Europa medievală au avut o pronunțată componentă religioasă.

Noi oamenii avem o predispoziție naturală de a explora lumea înconjurătoare și de a încerca să îi dăm un sens și să o înțelegem mai bine, folosind mijloacele care ne sunt la îndemână. În acest episod, ne îndreptăm atenția asupra falsurilor și falsificărilor care au apărut pe măsură ce orizonturile europenilor s-au extins: de la explorarea geografică, la știința modernă.

Ne aflăm aici în secțiunea dedicată erei pasionante în care s-au clădit națiunile. În Europa, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost secole pline de turbulențe și de transformări. S-au prăbușit imperii, iar pe ruinele lor au apărut noi națiuni. În această secțiune a expoziției, veți descoperi falsuri patriotice, teorii ale conspirației și dovezi false utilizate în procesul Dreyfus.

Poate ați auzit această zicală: adevărul este prima victimă de război. Deși nu putem stabili originea exactă a acestei expresii, trebuie să recunoaștem că e foarte înțeleaptă. În această secțiune a expoziției, explorăm tipurile de falsuri și falsificări folosite în timpul războiului, precum și partea „bună” a falsificării: contrafacerea din motive etice, falsul legitim.

În acest episod ne punem următoarea întrebare: se poate ca existența unei persoane să fie ștearsă din istorie din ordinul celor aflați la putere? De ce propaganda de stat ar recurge la astfel de practici?

În acest ultim episod, reflectăm asupra unor aspecte mai contemporane - libertatea de a scrie și de a publica tot ce se dorește este un drept absolut sau un drept care ar trebui să aibă anumite limitări? Sunt unele texte pur distructive sau libertatea de exprimare ar trebui întotdeauna protejată? Probabil ați auzit de discursul de incitare la ură și de știrile false în legătură cu internetul și platformele de comunicare socială, dar această discuție nu este deloc nouă...

Cu ocazia Zilei Drepturilor Omului 2020, ne îndreptăm atenția către expoziția noastră Fake for Real și aflăm cum au conviețuit libera exprimare, știrile false și dezinformarea de-a lungul istoriei europene.

În cea de-al doilea material video pe care l-am pregătit pentru Ziua Drepturilor Omului, vă invităm să vizităm împreună expoziția Fake for Real și să vedem cum au subminat afacerea Dreyfus și actele de antisemitism dreptul la un proces echitabil, dând naștere unui scandal internațional.

Cap de marmură reprezentându-l pe împăratul Geta vandalizat cu dalta într-un act de damnatio memoriae - Imperiul Roman, cca. 200.

Combinând religia și politica, încununarea existenței unui împărat roman era zeificarea - el devenea divin și nemuritor. Pedeapsa cea mai mare era opusul - ștergerea forțată din istorie. Pentru a desemna această practică, în epoca modernă a fost adoptat termenul de damnatio memoriae. Celor supuși la această pedeapsă li se ștergea numele din anale, testamentele le erau anulate, iar reprezentările distruse. În cazul împăratului Geta, asasinat din ordinul coîmpăratului și fratelui său, Caracalla, simpla menționare a numelui său era o crimă capitală.

Breviar cu o ilustrație înfățișându-l pe Sf. Marțial participând la înmulțirea pâinilor - Burgundia, după 1481

Cronicarul Adémar de Chabannes pretindea că Sf. Marțial, un episcop din secolul al III-lea înmormântat la Limoges, era, de fapt, unul dintre apostoli. Adémar i-a convins pe mulți, ceea ce a făcut să crească prestigiul mânăstirii Saint Martial, dar un călugăr rătăcitor, Benedict de Chiusa, a contestat această teorie, neconfirmată de tradiția creștină.

Figura unui ningyo, „omul-pește” - Japonia, 1800-1823

Cartografii și scriitorii și-au ilustrat adesea operele cu imagini de monștri marini și ființe fantastice întâlnite de marinari sau care chiar îi atacau pe aceștia. Până și Columb pretindea că a văzut trei sirene, despre care susținea că „nu erau atât de frumoase cum se spune”. În secolul al  XIX-lea „sirenele” japoneze erau încă prezentate în expozițiile de curiozități și în muzeele europene și americane. În cultura japoneză se credea că ningyo au puteri supranaturale. Papier mâché și bumbac pe cadru de lemn, completate cu intestine (bovine), păr uman, fragmente de maxilar de rechin și piele de pește.

Malleus Maleficarum - un manual pentru vânătoarea de vrăjitoare - Frankfurt, 1588

Inventarea tiparului în jurul anului 1440 a generat un potop de informații, atât adevărate, cât și false. Lipsa controlului asupra conținutului a creat un climat tensionat, asemănător celui creat azi de știrile false, distorsionarea realității și discursul de incitare la ură. Revoluția tiparului a făcut multe victime. Popularitatea textelor care se ocupau de vrăjitorie a alimentat un val de persecuții și a dus la moartea a mii de victime învinuite de vrăjitorie într-un interval de aproximativ două secole. Între timp, europenii tot mai știutori de carte aveau acces la cărți, broșuri și ziare, care au stimulat lupta pentru libertăți cetățenești și au schimbat cursul istoriei.

Notă anonimă prin care farmacistul David Welman era acuzat că este vrăjitor și vârcolac - Lemgo, 1642

După un conflict local, în orașul german Lemgo au apărut numeroase note ca aceasta. După două procese, Welman a fot executat.

Omului de Piltdown

Știința bazată pe cercetare empirică încearcă să explice realitatea. Totuși, prejudecățile oamenilor de știință își lasă inevitabil amprenta asupra muncii acestora. Alții distorsionează intenționat cercetarea pentru a obține câștiguri personale. Unul dintre aceștia a fost Charles Dawson. Cazul „omului de Piltdown” a găsit teren fertil printre paleontologii dornici să-și confirme teoriile, fiind nevoie de patru decenii pentru a se demonstra că a fost o farsă. Dovedirea acestui fals ilustrează meritele metodei științifice. Spre deosebire de religie și ideologie, cunoștințele științifice pot fi infirmate sau confirmate.

Cântecul de lebădă al lui Ossian, calcografie de Johan Frederik Clemens - Copenhaga, 1787

Istoria, literatura și arta au devenit unelte importante în procesele de construcție a identității naționale din Europa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Nevoia de „a umple golurile” a dat naștere unui mare număr de falsificări. Fiecare „descoperire” împingea istoria unei națiuni în trecut cât mai mult posibil, fiind un argument pentru superioritatea culturală a acesteia. Multe dintre acestea erau creația unui Homer național și pretindeau că fiecare dintre națiunile respective fusese leagănul civilizației indoeuropene. Chiar și după ce s-a demonstrat că erau false, aceste povești au continuat să exercite o influență considerabilă.

Czech translation of the Protocols of the Elders of Zion - 1925

A conspiracy theory maintains that some covert, highly influential group of people is the cause of dramatic and seemingly inexplicable events. The Protocols of the Elders of Zion, published in Tsarist Russia in 1903, claimed to uncover Jewish plans for world domination. This forgery in the form of a conspiracy theory became the most influential antisemitic text of the past hundred years. Although it was soon debunked, the ideas spread, with devastating consequences.

Afiș intitulat Istoria unui trădător care explică „Afacerea Dreyfus” - Franța, 1899

În 1894 s-a descoperit un document care indica vânzarea de secrete militare franceze Germaniei. Crima nu putea rămâne nepedepsită. S-a declanșat în grabă o anchetă împotriva lui Alfred Dreyfus, singurul ofițer evreu membru al Statului-Major al armatei franceze. Pe baza unor documente false, a unui „dosar secret” și a unor „expertize” absurde, Dreyfus a fost condamnat pentru trădare la degradare militară și deportare. „Afacerea Dreyfus” a împărțit Franța, a alimentat flăcările antisemitismului și a adus la lumină prejudecățile exploatabile ale sistemului judiciar.

Instrumente utilizate de mișcarea de rezistență la Centrul pentru documente de identitate din Amsterdam pentru a falsifica documente de identitate - Țările de Jos aflate sub ocupație, 1941-1944

Un stilou, o ștampilă, o mașină de scris, acetonă. În mâinile unor oameni curajoși, aceste obiecte au salvat mii de vieți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pretutindeni în Europa regimurile de ocupație naziste se sprijineau pe un aparat administrativ riguros pentru a identifica, deporta și extermina milioane de evrei și pe toți cei considerați indezirabili. O nouă identitate putea însemna evitarea lagărelor de concentrare. Documente falsificate au permis acte îndrăznețe de sabotaj și spionaj. Cu documentele potrivite era posibil să treci frontiere și să falsifici cartele de alimente, salvând astfel oameni de la înfometare.

Parașutist-manechin folosit în cursul eliberării Țărilor de Jos - 1945

Falși parașutiști (parașutiști-manechin) au fost utilizați eficient prima oară în 1940 de către forțele germane în cursul ocupării Belgiei și Țărilor de Jos pentru a abate atenția de la zonele în care erau parașutați soldați reali. Falșii parașutiști erau concepuți să se autodistrugă, motiv pentru care au rămas puțini.

Han van Meegeren, Cristos și femeia păcătoasă - Țările de Jos - aprox. 1942

Hermann Göring a plătit 1 650 000 de guldeni pentru această lucrare, fiind convins că cumpără un tablou de Johannes Vermeer. Han van Meegeren a câștigat milioane vânzându-și propriile picturi ca lucrări ale vechilor maeștri olandezi. I-a păcălit pe experții în artă și pe colecționarii naziști deopotrivă. Amenințat după război de acuzația de colaborare cu ocupantul, van Meegeren a recunoscut comiterea unei infracțiuni mai puțin grave, cea de fals. Din trădător, el a devenit erou național, cineva care l-a înșelat pe Göring. Totuși, probabil că însăși crearea acestei imagini publice convenabile a fost ultimul său truc. Ulei pe pânză.

Papuci tradiționali imitând modelul Burberry

Falsificatorii au profitat fără scrupule de ipocrizia consumistă a celor care doreau mai mult, mai ieftin și mai nou, râvnind în același timp după statut, unicitate și autenticitate. Și totuși, cu cât e mai des dată în vileag, cu atât mai bine pare să-i meargă contrafacerii. Tendința „achiziționării ironice” preferă chiar falsul în fața „autenticului” ca formă de revoltă împotriva capitalismului. Lucrurile au fost duse chiar mai departe, acum găsim falsuri „etice”: blănuri artificiale, diamante sintetice, piele vegană.

Bancnota „nefalsificabilă” a lui Roger Pfund - Geneva, 2012

„A doua cea mai veche profesie din lume”, cea de falsificator de bani, are aceeași vârstă cu banii. În antichitate, contrafacerea implica, de regulă, diluarea cantității de metale prețioase din monezi cu metale comune și acoperirea lor cu un strat subțire de aur sau argint. Cu timpul, tehnologiile de batere a monezilor și de tipărire s-au îmbunătățit, dar și tehnica falsificatorilor. De la apariția bancnotelor, cerințele sunt tot mai mari atât pentru cei care le concep, cât și pentru falsificatori, care sunt într-o perpetuă concurență.

Îndelungata istorie a falsificării banilor merge mână în mână cu cea a ingeniozității designului și a științei de vârf. Această bancnotă este, până acum, cea mai reușită încercare de a face falsificarea imposibilă. Ea combină elementele de securitate cele mai avansate - cerneală de securitate, benzi de difracție, serigrafie SPARK, suport de polimer transparent - cu grafismul elaborat al lui Roger Pfund.

COVID-19: O infodemie

După cum a declarat Organizația Mondială a Sănătății: „Pandemia de COVID-19 și reacția la aceasta au fost însoțite de o «infodemie» uriașă – un exces de informații, unele corecte, altele nu – din cauza căreia oamenilor le este greu să găsească surse de încredere și sfaturi fiabile atunci când au nevoie de ele.”

Ce este însă „infodemia” și ce legătură are ea cu pandemia de COVID-19? În acest interviu, Alexandre Alaphilippe, de la EU DisinfoLab, discută despre asimetria informațiilor, dezinformare și teorii ale conspirației în contextul pandemiei de coronavirus. El subliniază impactul asupra societății și mass-mediei, precum și măsurile pe care le pot lua oamenii pentru a opri răspândirea infodemiei.

„În bulele noastre”

Platformele de socializare sunt un instrument excelent pentru a conecta oamenii, dar contribuie și la crearea așa-numitelor „bule-filtru”. Acestea selectează informațiile și ne lasă să vedem doar lucruri pe care le-am aprobat deja sau despre care ne-am exprimat deja aprecierea în trecut. Filtrele creează iluzia că vedem o imagine completă, deși, în realitate, rămânem cantonați într-un mediu informațional limitat, pe care îl împărtășim cu persoane care gândesc, de cele mai multe ori, la fel ca noi. Fiindcă aceste bule nu prea permit opinii divergente sau surse alternative de informare, ele oferă un teren fertil pe care informațiile false se pot răspândi și multiplica.

„Invadatorii falși”

Aflați dacă puteți depista dezinformarea. În această parte interactivă a expoziției noastre, utilizați panoul de control pentru a „împușca” postări pe platformele de socializare și știri care conțin informații care induc publicul în eroare, înainte ca acestea să ajungă în partea de jos a ecranului. Lăsați știrile de încredere să treacă sau împușcați-le cu gloanțe verzi. Analizarea cu atenție a fotografiilor, a titlurilor și a legendelor foto vă va ajuta să discerneți adevărul de ficțiune.

Ilustrație din „Puck” de Frederick Burr Opper

Reporterii aleargă de colo-colo cu diverse articole, unele fiind descrise drept „știri false”. Termenul a apărut prima dată în presa americană la sfârșitul secolului al XIX-lea.